 |
| Mane, tekel, fares din fosta fabrica Apollo Galaţi. |
Ceterum censeo Carthaginem
esse delendam. (Cato cel Bătrân)
Când Scipio
Africanul a cucerit după 3 ani de asediu capitala lui Hanibal, trecând prin foc şi sabie locuitorii, marele om politic roman Marcus Porcius Cato, zis Major (cel Bătrân), în acea vreme consul ales al SPQR, a ţinut in faţa senatului un discurs
despre pericolul pe care-l reprezenta pentru Roma cetatea punilor de pe costa
nordică a Mării Mediterane, încheindu-şi discursul apocaliptic: Ceterum censeo Carthaginem esse delendam!
(Mai presus de toate eu cred că trebuie dărâmată Cartagina!). Discursul lui
Cato este şi astăzi un model de oratorie politică, iar operaţiunea declanşată
de Scipio, un model de purificare etnică neatins nici de Hitler, nici de Stalin
si nici chiar de Radovan Karadzici: supravieţuitorii capitalei punice (50.000) au
fost vânduţi ca sclavi, oraşul a fost ars, apoi demolate toate construcţiile şi
pietrele din ele împrăştiate în toate părţile, iar vatra oraşului arată cu plugul
cu boi şi după unele legende presărată cu sare, ca să nu mai crească nimic niciodată,
acolo. La întoarcerea la Roma pentru a prelua de la Cato funcţia de consul,
Scipio Africanul a strigat în faţa mulţimii: Chataginem delenda est! (Cartagina a fost darâmată!).
Îmi amintesc de
Cartagina de câte ori trec pe lângă vreun combinat, sau vreo fabrică demolată
sau devastată de furia distrugerii post-revolutionare a românilor, altoită pe
lacomia oamenilor de afaceri autohtoni, care prin corupţie şi prin manevre
politice au acaparat avuţia naţională şi au distrus-o pentru interesele lor. Am
fost si am rămas un fan al privatizării, pentru că am văzut în alte ţări foste
comuniste, în special în Ungaria ce înseamnă privatizare. Ungurii au facut-o pe
vremea când la noi se urla: Nu ne vindem ţara! Nu ne-am vândut-o noi, ne-au
vândut-o politicienii, iar în loc de aport
de capital, tehnologizare, eficientizare
şi alte sloganuri asemănătoare am avut parte doar de cartaginizare, demolarea
sistematică a industriei ceauşiste în principal pentru dezvoltări imobiliare şi
construcţia de supermarketuri.
Ce a construit
poporul român timp de 23 de ani sub Ceauşescu, (sau chiar mai mult în scurta
istorie a industriei româneşti), au demolat în 23 de ani epigonii lui, trimiţând
milioane de oameni în somaj, la cerşit ajutoare de la stat, sau în periferiile
Europei după cules căpşuni, sau la scormonit printre gunoaie, sau la şters la
fund de rahatul occidental paraliticii.
Generaţia mea a
plătit cu frig şi foame ani în şir datoriile externe făcute de Ceauşescu pentru
industrializarea României, pentru construcţia de locuinţe pentru fiecare amărât
care venea la oraş din fundătura în care trăia, pentru Canal, Transfagarăşan, autostrada, hidrocentrale, combinate, „fabrici şi uzine”,
vorba lui Andrieş.
Pentru ce? Pentru a le dărâma acum mafioţii pe mâna cărora au încăput prin manevre oculte? Pentru a umple conturile băieţilor deştepţi cu milioane de euro şi a goli buzunarele a milioane de români prin curbe de sacrificiu de 25%?
Pentru
a face acum alte datorii strict necesare pentru a umple puşculiţele asfaltatorilor naţionali, sau constructorilor de săli de sport şi de piscine, în sate în care nu exista
reţele de apa potabilă, sau curent electric? Pentru a plăti propaganda
electorală nesimţită şi exagerată a politicienilor pentru diversele lor alegeri
locale, generale, europene, referendumuri etc.?
În care ţară din
lume mai vedeţi oraşele şi satele pline de banere, postere, afişe etc. cu
chipuri de politicieni îmbiindu-ne să-i votăm, său mai nou să nu-i votăm pe
unii sau pe alţii, să-l suspendăm pe Basescu, sau să-l lăsăm să-şi înmoaie
covrigii mai departe în ceaiul de la Cotroceni?
Nu-mi încap
scrisorile în cutia poştală de promisiunile micinoase şi nesimţite ale clasei
politice, care mă vrea mort-copt-la vot, fie să-l las pe Popey marinarul fără bilet de acces moka pe viaţă la Villa Dante,
fie să-i fentez pe Dottore şi pe Somnorosul stând acasă, ca la un meci, mâncând
seminţe Nutline, îngurgitând berică cu gust puternic şi amărui şi privind revoluţia la televizor, într-o ipostază
testiculară, de a participa, dar de a nu mă băga.
Ori pentru clasa
politică românească fie ea aparţinând unor partide istorice, sau din garda nouă,
fie ele sociale sau populare eu am o singură dorinţă: să păţească
ca Don Juan, să le fie viaţa băntuită de stafia fabricilor demolate.
Postări
