 |
| Masini de dezapezit la Lofer, landul Salzburg, Austria |
Înt-adevăr
autostrăzile germane, din câte am văzut eu în cele 10-12 drumuri, făcute pe
diverse rute în Germania, sunt cele mai bune din câte am condus și am traversat
țara de la sud la nord și de la est la vest pe diverse rute, de cele mai multe
ori mergând la copiii mei care studiau în
școlile apusene, în trecere spre alte destinații europene, sau în
concediu, de obicei iarna, pe la târgurile de Crăciun, una din bucuriile pe
care mi le ofer în ultimii ani, atât familiei, cât și mie personal din modesta
mea leafă de bugetar.
Este adevărat și
că autostrăzile germane sunt gratuite, spre deosebire de alte țări unde un drum
pe autostradă te poate costa o sumă frumușică, ca de exemplu în Franța, unde un
drum din Caen până la
Strasbourg , te poate costa peste 100 euro, sau în Italia,
unde taxarea este aproape la fel de scumpă.
Nu cred că e
adevărat e că sunt încălzite, nici tehnic, nici practic nu este posibil acest
lucru. Impresia că autostrăzile germane sunt încălzite e dată de faptul că
indiferent de vreme, vară, iarnă, ploaie, viscol, autostrăzile arată tot
curate, uscate fără urmă de apă sau de ninsoare. Nici iluminate nu sunt, doar
în Belgia sunt becuri pe autostrăzi, poate pentru a vedea denivelările din
asfalt, dar Belgia e o țara mică, cu câteva autostrăzi, așa că la ei se poate,
dar nemții ce să lumineze? că n-au gropi în carosabil.
Cât de bine sunt
întreținute autostrăzile germane, am văzut în noaptea în care am împlinit 60 de
ani și când conform dorinței mele, am vrut să-mi petrec ziua în capitala
Bavariei. Stăteam într-un splendid sat austriac din Alpii Chiemgau ai Bavariei, pe nume Lofer, la 5 km
de granița germană și am fost impresionat de faptul că șoselele secundare și
chiar drumurile comunale erau perfect curățate de zăpadă, de îndată ce aceasta
cădea, mașini de curățat zăpada mai mari, mașini mai mici, mașinuțe ca o mică
mașină de golf, sau chiar mașini mici ca cele de tuns iarba apăreau de peste
tot și în scurt timp drumurile erau deschise, curățate și sigure. Așadar am
plecat din satul Lofer către Munchen, pe un soare strălucitor, care punea în
evidență albul imaculat al zăpezii căzute în ultimele zile și piscurile
strălucitoare ale munților, profilate pe un cer albastru fără nici un nor. Ziua
se anunța frumoasă pentru plimbare și pentru un tur al târgului de Crăciun din
piața principală a orașului, cel de la Rathaus (primărie).
Cam pe la ora
prânzului când am coborât din mașini s-a inorat și a început să miroasă a
zăpadă, peste încă o oră a început să bată un vânt rece dinspre Alpi, iar la
ceasurile după amiezii a început să ningă, ca la munte, cu fulgi mari. Ne
plimbasem destul prin oraș, așa că înghețați am intrat la un “glühwein” pentru
oamenii normali și un “kinderpunsch” pentru șoferi, într-un local drăguț și
bine încălzit și unde pe deasupra ne-au lăsat să intrăm și cu câinele Heidi,
restaurantul fiind pe lista localurilor “dog friendly” din Munchen. Am și
gustarit ceva, o specialitate locală bavareză, un fel de cârnați albi, asemănători
cu “nürnberger”-îi, dar serviți fierți în vase de ceramică cu apă clocotită,
însoțiți de muștar nemțesc îndulcit cu miere de albine și cu “pretzel” sărați,
așa că după osteneala acesta cu fineturi locale, am ieșit mai curajoși afară la
tempestă. Se pornise un fenomen meteo pe care-l cunosc din copilărie, care-mi
îngheța vârful nasului la săniuș, sau chiar mă ținea în casă zile în șir:
viscolul. Mă rog, pe aici îi zice furtună de zăpadă, cred că denumirea este mai
concretă, dar era într-adevăr furtună, vânt rece și destul de pătrunzător,
zăpadă abundentă inițial umedă și apoi înghețată și tăioasă, care cădea în
valuri cu sunete mai familiare Bărăganului, decât zonei în care ne aflăm, cu
suluri albe învârtite de turnurile palatelor nobililor bavarezi răposați cu
Domnu’ în bătălii medievale sau turniruri regale și cu șarpantele vilelor
cochete de pe bulevarde. Ne-am dus să ne recuperăm mașinile, eu pe bătrânică
mea Avensis, ginerele meu pe mai juna Audi.
Din păcate era
numai bătrânica, cea mai tinerică fugise după un polițist local, care-o găsise
abandonată pe un loc nepermis și atunci o pedepsise la un exil tractat, într-un
stabiliment de mașini uituce, obraznice, căscate, sau tantaloaice, la periferia
orașului. Nu întru în amănunte privind aventura recuperării ei, nici în numărul
neuronilor distruși de stresul de a-ți vedea mașină dispărută, (dacă este
corectă exprimarea) și nici în precizia și acuratețea birocrației germane, care
pentru a te amenda îți explică la fiecare rând scris în procesul verbal ce și
cum și aproape că te împrietenești cu polițaiul care te-a fript, atât este de
amabil și de dornic să te ajute, “Ihr Fehler, wir tun alles, um zu helfen” (Tu
ai greșit, dar noi facem totul să te ajutăm), care sună aproape ecumenic, sau
mă rog macarenkovian.
Cum în program
era și sărbătorirea preafericitului autor al acestor rânduri și aveam o masă
rezervată la un restaurant (binenteles “dog friendly”) într-un fost pavilion reședință
al grădinarului regelui Maximilian I al Bavariei, numit și acum familiar de
bavarezi “Max”, în ciuda avertismentului de afară, am mai zăbovit câteva ore în
jurul unui pahar de ceai “de incalzire”, a unuei farfurii cu bucate în prima
repriza și a unui tortulet grozav cu jeleu din fructe de pădure și blat de
ciocolată în repriza a doua, urmată de o prelungire pentru cafea. Așa că atunci
când am plecat la drum, am cunoscut grozăvia unui viscol care bloca șosele,
arunca tiruri pe margine și înfunda mașinile în troiene de zăpadă. Am plecat
spre Salzburg, un drum de o oră, iar după 3 ore de condus printr-un coșmar în
care se amestecau fulgi de zăpada, stropi de gheață aruncați de autocamioane,
faruri nesimțite, strat de zăpadă din ce în ce mai gros, de 15-20 de cm, făgașe
alunecoase și driblări anevoioase a mașinilor ieșite în decor, a trebuit să
oprim la o benzinărie să așteptăm dimineața. (“Ca un copil aștept dimineața, pâna
la lacrimi mi-e dragă viața”).
Am înjurat atunci pentru prima data
administratorii drumului străbătut, căci imaginile care ni s-au derulat în acea noapte în fața ochilor, nu
păreau din Germania, ci dintr-o țară în care ministrul transporturilor a
stabilit axioma “Iarna nu-i că vara”pentru a scuză ineficiența și nesimțirea a baietilor
destepti” care asiguraru dezăpezirea șoselelor.
Ori acea noapte de coșmar Germania am
zărit cu ochiului doar câteva mașini de
dezapezire pe sensul opus autostrăzii.
Cum sejurul nostru alpin se termina a
doua zi, la îndemnul bărbaților din familia mea ne-am cumpărat lanțuri, le-am
montat pe mașini apoi cu viteza melcului am luat-o spre munte pe ultimii 45 km drumului cu ideea că e
mai bine să dormim in paturile noastre cu plăpumi de puf de de la pensiune
decât să dormim înghețați prin mașini. Ori
drumul care era chiar șoseaua 21 nu era curățat, dar după miezul nopții era destul
de liber asa că am putut merge pană la Bad Reichenhall
fără probleme.
Dar cum soarta
hotărâse că nu terminasem inca aventurile de ziua mea, mi-a oferit un nou cadou:
GPS-urile setate pentru drumul cel mai scurt ne-au scos de pe șoseaua principală
si ne-au trimis pe un drum secundar din munte (S 2101), care dădea in Weissbach
der Alpenstrasse, dar pe care nu călcase picior de om sau roata de masina in acea
noapte. Audiu-ului care era in fata se
avanta prin zapadă, de mi se părea că suntem pe skijeturi ce traversau nămetii. Când am revenit după
câteva zeci de minute, cu multe rugăciuni (mami), multe bombăneli (tati) pe șoseaua
natională, am știut c-o s-o scoatem la capăt dacă nu apare vreun tir peste noi să
ne arunce in Saalach. Din păcate drumul era tot înzăpezit prin Melleck Steinpass si am protestat
energic ca un om care plătește impozitele
Germania, in fine n-o să n-o lungesc, când am trecut in Austria, situația
era la fel, dar când apărut tabla cu
teritoriul comunei Lofer am avut bucuria să dau de o sosea perfect curățată
recent, la ora 3 noaptea. Am reușit astfel să ajungem la locul nostru de
parcare si de cazare trecând Alpii Nordici ai Bavariei într-o noapte pe care
n-o vom uita niciodată si să bem șampania franțuzească pregatită pentru ziua mea
de naștere la ora 4, datorită unui primar care-si respectă oaspeții si-i așteaptă
cu străzile curățate zi si noapte. Iata de ce la alegerile locale viitoare eu
voi vota cu primarul .....din Lofer, doamna Bettina Mitterer de la Partidul Popular
Austriac, careia ii multumesc ca stie să-si facă datoria impecabil.
 |
| Doamna Bettina Mitterer primarul din Lofer |
Postări
