GALATI

Materialele publicate pe acest blog indiferent de forma lor de prezentare sunt protejate de Legea dreptului de autor si nu pot fi reproduse in niciun fel fara acordul autorului.

Alexandru D.Moruzi primar al Galaţiului 1873-1874.

„O proastă gospodărire a finanţelor strivesc popoarele mult mai mult decât sporirea cifrei contribuţiunilor.”

miercuri, 12 decembrie 2012

Eu votez cu primarul.... din Lofer

Masini de dezapezit la Lofer, landul Salzburg, Austria
Am auzit mereu povești despre autostrăzile din Germania. Că sunt multe, că sunt impecabile, că sunt gratuite, că sunt încălzite, că sunt iluminate și bine întreținute. Unele lucruri reale, altele fanteziile unor locuitori dintr-o țară care are doar 250 km de autostradă și aia pe trei tronsoane. Într-adevăr nemții au peste 100 de autostrăzi, de departe țara cu cea mai mare densitate și lungime de astfel de drumuri din Europa.
Înt-adevăr autostrăzile germane, din câte am văzut eu în cele 10-12 drumuri, făcute pe diverse rute în Germania, sunt cele mai bune din câte am condus și am traversat țara de la sud la nord și de la est la vest pe diverse rute, de cele mai multe ori mergând la copiii mei care studiau în  școlile apusene, în trecere spre alte destinații europene, sau în concediu, de obicei iarna, pe la târgurile de Crăciun, una din bucuriile pe care mi le ofer în ultimii ani, atât familiei, cât și mie personal din modesta mea leafă de bugetar.
Este adevărat și că autostrăzile germane sunt gratuite, spre deosebire de alte țări unde un drum pe autostradă te poate costa o sumă frumușică, ca de exemplu în Franța, unde un drum din Caen până la Strasbourg, te poate costa peste 100 euro, sau în Italia, unde taxarea este aproape la fel de scumpă.
Nu cred că e adevărat e că sunt încălzite, nici tehnic, nici practic nu este posibil acest lucru. Impresia că autostrăzile germane sunt încălzite e dată de faptul că indiferent de vreme, vară, iarnă, ploaie, viscol, autostrăzile arată tot curate, uscate fără urmă de apă sau de ninsoare. Nici iluminate nu sunt, doar în Belgia sunt becuri pe autostrăzi, poate pentru a vedea denivelările din asfalt, dar Belgia e o țara mică, cu câteva autostrăzi, așa că la ei se poate, dar nemții ce să lumineze? că n-au gropi în carosabil.
Cât de bine sunt întreținute autostrăzile germane, am văzut în noaptea în care am împlinit 60 de ani și când conform dorinței mele, am vrut să-mi petrec ziua în capitala Bavariei. Stăteam într-un splendid sat austriac din Alpii Chiemgau ai Bavariei, pe nume Lofer, la 5 km de granița germană și am fost impresionat de faptul că șoselele secundare și chiar drumurile comunale erau perfect curățate de zăpadă, de îndată ce aceasta cădea, mașini de curățat zăpada mai mari, mașini mai mici, mașinuțe ca o mică mașină de golf, sau chiar mașini mici ca cele de tuns iarba apăreau de peste tot și în scurt timp drumurile erau deschise, curățate și sigure. Așadar am plecat din satul Lofer către Munchen, pe un soare strălucitor, care punea în evidență albul imaculat al zăpezii căzute în ultimele zile și piscurile strălucitoare ale munților, profilate pe un cer albastru fără nici un nor. Ziua se anunța frumoasă pentru plimbare și pentru un tur al târgului de Crăciun din piața principală a orașului, cel de la Rathaus (primărie).
Cam pe la ora prânzului când am coborât din mașini s-a inorat și a început să miroasă a zăpadă, peste încă o oră a început să bată un vânt rece dinspre Alpi, iar la ceasurile după amiezii a început să ningă, ca la munte, cu fulgi mari. Ne plimbasem destul prin oraș, așa că înghețați am intrat la un “glühwein” pentru oamenii normali și un “kinderpunsch” pentru șoferi, într-un local drăguț și bine încălzit și unde pe deasupra ne-au lăsat să intrăm și cu câinele Heidi, restaurantul fiind pe lista localurilor “dog friendly” din Munchen. Am și gustarit ceva, o specialitate locală bavareză, un fel de cârnați albi, asemănători cu “nürnberger”-îi, dar serviți fierți în vase de ceramică cu apă clocotită, însoțiți de muștar nemțesc îndulcit cu miere de albine și cu “pretzel” sărați, așa că după osteneala acesta cu fineturi locale, am ieșit mai curajoși afară la tempestă. Se pornise un fenomen meteo pe care-l cunosc din copilărie, care-mi îngheța vârful nasului la săniuș, sau chiar mă ținea în casă zile în șir: viscolul. Mă rog, pe aici îi zice furtună de zăpadă, cred că denumirea este mai concretă, dar era într-adevăr furtună, vânt rece și destul de pătrunzător, zăpadă abundentă inițial umedă și apoi înghețată și tăioasă, care cădea în valuri cu sunete mai familiare Bărăganului, decât zonei în care ne aflăm, cu suluri albe învârtite de turnurile palatelor nobililor bavarezi răposați cu Domnu’ în bătălii medievale sau turniruri regale și cu șarpantele vilelor cochete de pe bulevarde. Ne-am dus să ne recuperăm mașinile, eu pe bătrânică mea Avensis, ginerele meu pe mai juna Audi.
Din păcate era numai bătrânica, cea mai tinerică fugise după un polițist local, care-o găsise abandonată pe un loc nepermis și atunci o pedepsise la un exil tractat, într-un stabiliment de mașini uituce, obraznice, căscate, sau tantaloaice, la periferia orașului. Nu întru în amănunte privind aventura recuperării ei, nici în numărul neuronilor distruși de stresul de a-ți vedea mașină dispărută, (dacă este corectă exprimarea) și nici în precizia și acuratețea birocrației germane, care pentru a te amenda îți explică la fiecare rând scris în procesul verbal ce și cum și aproape că te împrietenești cu polițaiul care te-a fript, atât este de amabil și de dornic să te ajute, “Ihr Fehler, wir tun alles, um zu helfen” (Tu ai greșit, dar noi facem totul să te ajutăm), care sună aproape ecumenic, sau mă rog macarenkovian.
Cum în program era și sărbătorirea preafericitului autor al acestor rânduri și aveam o masă rezervată la un restaurant (binenteles “dog friendly”) într-un fost pavilion reședință al grădinarului regelui Maximilian I al Bavariei, numit și acum familiar de bavarezi “Max”, în ciuda avertismentului de afară, am mai zăbovit câteva ore în jurul unui pahar de ceai “de incalzire”, a unuei farfurii cu bucate în prima repriza și a unui tortulet grozav cu jeleu din fructe de pădure și blat de ciocolată în repriza a doua, urmată de o prelungire pentru cafea. Așa că atunci când am plecat la drum, am cunoscut grozăvia unui viscol care bloca șosele, arunca tiruri pe margine și înfunda mașinile în troiene de zăpadă. Am plecat spre Salzburg, un drum de o oră, iar după 3 ore de condus printr-un coșmar în care se amestecau fulgi de zăpada, stropi de gheață aruncați de autocamioane, faruri nesimțite, strat de zăpadă din ce în ce mai gros, de 15-20 de cm, făgașe alunecoase și driblări anevoioase a mașinilor ieșite în decor, a trebuit să oprim la o benzinărie să așteptăm dimineața. (“Ca un copil aștept dimineața, pâna la lacrimi mi-e dragă viața”).
 Am înjurat atunci pentru prima data administratorii drumului străbătut, căci imaginile care ni s-au  derulat în acea noapte în fața ochilor, nu păreau din Germania, ci dintr-o țară în care ministrul transporturilor a stabilit axioma “Iarna nu-i că vara”pentru a scuză ineficiența și nesimțirea a baietilor destepti” care asiguraru dezăpezirea șoselelor.
Ori  acea noapte de coșmar  Germania am zărit cu  ochiului doar câteva mașini de dezapezire pe sensul opus  autostrăzii. Cum sejurul nostru   alpin se termina a doua zi, la îndemnul bărbaților din familia mea ne-am cumpărat lanțuri, le-am montat pe mașini apoi cu viteza melcului am luat-o spre munte pe ultimii 45 km drumului cu ideea că e mai bine să dormim in paturile noastre cu plăpumi de puf de de la pensiune decât să dormim înghețați prin mașini.  Ori drumul care era chiar șoseaua 21 nu era curățat, dar după miezul nopții era destul de liber asa că am putut merge pană la Bad Reichenhall fără probleme.
Dar cum soarta hotărâse că nu terminasem inca aventurile de ziua mea, mi-a oferit un nou cadou: GPS-urile setate pentru drumul cel mai scurt ne-au scos de pe șoseaua principală si ne-au trimis pe un drum secundar din munte (S 2101), care dădea in Weissbach der Alpenstrasse, dar pe care nu călcase picior de om sau roata de masina in acea noapte.   Audiu-ului care era in fata se avanta prin zapadă, de mi se părea că suntem pe skijeturi ce   traversau nămetii. Când am revenit după câteva zeci de minute, cu multe rugăciuni (mami), multe bombăneli (tati) pe șoseaua natională, am știut c-o s-o scoatem la capăt dacă nu apare vreun tir peste noi să ne arunce in Saalach. Din păcate drumul era tot înzăpezit  prin Melleck Steinpass si am protestat energic ca un om care plătește impozitele  Germania, in fine n-o să n-o lungesc, când am trecut in Austria, situația era la fel, dar când  apărut tabla cu teritoriul comunei Lofer am avut bucuria să dau de o sosea perfect curățată recent, la ora 3 noaptea. Am reușit astfel să ajungem la locul nostru de parcare si de cazare trecând Alpii Nordici ai Bavariei într-o noapte pe care n-o vom uita niciodată si să bem șampania franțuzească pregatită pentru ziua mea de naștere la ora 4, datorită unui primar care-si respectă oaspeții si-i așteaptă cu străzile curățate zi si noapte. Iata de ce la alegerile locale viitoare eu voi vota cu primarul .....din Lofer, doamna Bettina Mitterer de la Partidul Popular Austriac, careia ii multumesc ca stie să-si facă datoria impecabil.
Doamna Bettina Mitterer
primarul din Lofer